Liniștea dintre emailuri

[George]

O sa va spun o poveste pe care mi-a povestit-o o colega :

Personajul principal este Irina, o colega de 33 de ani, project manager într-o firmă de consultanță. De 5 ani era acolo. Eficientă, responsabilă, genul care nu spunea „nu” niciodată. Punea suflet în tot ce făcea, dar era invizibilă când venea vorba de recunoaștere.
Într-o zi de joi, primește un nou proiect. Complicat. Termen scurt. O echipă pe care nu o alesese ea. Client dificil. Irina zâmbește și spune, ca de obicei:
— „Nu e problemă, mă ocup.”
În realitate, știa că era prea mult. Lucrase deja 12 ore pe zi în ultimele două săptămâni. Nu apucase să mănânce decât covrigi și cafea de la automat. Dar nimeni nu întreba. Când deschidea subiectul oboselii, i se spunea:
— „Știi cum e în industrie... E greu pentru toți.”
sau
— „Ai noroc că ai un job.”
În weekend, Irina vine la birou, deși nimeni nu-i ceruse direct. Dar știa că dacă nu o face, proiectul va cădea și ea va fi vinovată. Luni, la ședință, superiorul ei prezintă munca ca și cum ar fi fost efortul comun al echipei. Nu îi menționează numele. Nu-i mulțumește. Nimeni nu o face.
După ședință, se așază înapoi la birou. Îi vine să plângă, dar nu are timp. Mai are 47 de mailuri necitite. Pe unul dintre ele scria:
Subiect: Discuție despre performanța ta
Era de la HR. Îi reproșau „lipsa de implicare în dinamica de echipă” și „atitudinea rezervată în ultima perioadă”.
În seara aia, Irina a rămas în birou până la 22:15. Nu ca să muncească. Ci pentru că nu știa unde să se ducă după. Se uita la ecranul gol și își spunea:
— „Poate problema sunt eu.”
Dar nu era. Nu ea era problema. Ci un sistem care transformă oamenii în resurse. Care se bucură când taci, și te trage la răspundere când începi să te clatini.
A doua zi, și-a dat demisia. Fără o ofertă. Fără un plan. Doar cu un instinct: că dacă mai stă, o să uite cine e.

[Mircea88]

Din pacate, din ce in ce mai intalnite sunt astfel de situatii.
Oamenii care isi fac treaba si se implica, nu sunt mereu apreciati la adevarata lor valoare.
Si daca faci overtime tot tu primesti atentionare ca nu esti capabil sa iti rezolvi taskurile intr-un timp eficient.
I’ve been there, not for me anymore

[Andreea Ionescu]

Acelasi lucru mi s-a intmplat si mie la un fost loc de munca. Am fost angajata si dupa scurt timp, fiind un birou mic, faceam treaba la 4 departamente. Dupa o vreme am inceput sa fac glume despre o marire de salariu si normal, o vedeau strict ca o gluma. Dupa am inceput sa vorbesc serios si imi ziceau ca daca imi maresc mie, trebuie la toti si nu e corect. Dupa o perioada n am mai putut si am ales sa mi dau demisia. Nu a fost nimeni fericit, au inceput sa vorbeasca despre promovari, bonusuri, etc. Majoritatea nu fac nimic pana nu e prea tarziu, sau si mai rau, nu fac nimic niciodata. Decat sa profite de oamenii muncitori.